Frica

orbiţi, surzi şi mutilaţi,
înecîndu-se în marea indiferenţei,
oamenilor le e frică de oameni…

Posted in In the News | Leave a comment

Reasoning :)

There are things that get to me. Things seemingly unrelated to me, because they do not involve me or any of the people I love and care about directly. Yet, they make me extremely sad. I’ve recently noticed that, as a rule, such things involve my inability to understand the reasons that lie behind certain actions, words, unspoken silences. So, instead of ignoring what should be ignored I start spending a lot of energy trying to understand the whats and whys of I don’t know what. And, as a rule, I end up again and again angry with myself for persisting in wasting my time in vain. But maybe instead of being angry, I should accept this stubbornness of mine, as, after all, I should be stubborn like this for a reason. Consequently, as I can’t understand its reason why shall I fret about other reasons when everything happens for a reason. Thus, it becomes useless to reason with myself when there’s no reason at all in doing it as what happens for a reason does not involve my reason, but somebody else’s reason. I’m not even mentioning the cases when I can’t understand MY reason, as I see absolutely no reason in reasoning like this. I think it’s reasonable enough for a lazy Sunday afternoon🙂

Posted in From Venice with Love :) | Leave a comment

6. imperatives

Go!
Shut the damn door!
Stop!
Drop the key on the floor!
Leave!
Lie to me… no more!
Wait!
Give back my faith!
Escape!
Liberate this heart from rain!
Stay!
Take your memory away!
Quit!
Be a coward till the end!
Hold on!
Return to me… nevermore!
Just… GO!
Shut the damn door!

Posted in The whispering ruins of Rome | Tagged , | 2 Comments

:)

Colouring the week ahead with positive thinking🙂

Posted in In the News | Leave a comment

5. adjectives

love IS…
(you know)
it IS…
(even if it’s hard to believe)
a series of adjectives,
incompatible , somehow, additives,
to spice up an all-enduring dream –
and so it goes,
between ‘yes’ and ‘noes’,
significant qualifiers
colouring insignificant signifiers!
and so it happens
that there ARE:
thoughtful stars
brightening thoughtless skies,
moonful wishes
lightening moonless nights,
meaningful sighs
reddening meaningless words,
painful roads
generating painless falls,
desireful silence
burning desireless thoughts,
shameless instincts
firing shameful herds!
oh, yes!
so many
restless dreams
within one restful arrow
even if it’s for an hour
but
love IS…
oh, no!
so many
soulless eyes
inside the soulful nights
even if it’s just for a while
but
it IS…
a series of incompatible adjectives
known only by the needless compatibility
between the needful you and me!

Posted in The whispering ruins of Rome | Tagged , | Leave a comment

RENEGARE

Reneg! Ce – am fost, ce sînt şi ce voi fi – un renegat, întîmplător ivit pe acest pămînt, fricos, cînd adevăr şoptesc şi… curajos cînd minciună strig.

Reneg! Ce – am spus, ce spun şi ce vor spune! Captiv al renegării Sper să uit Că om n – am fost! Şi să mă – nzbor în zori de zi Acolo unde liber voi fi şi, poate, voi putea trăi cu mine însumi…

Posted in The whispering ruins of Rome | Tagged , | Leave a comment

Suflet în ruine

IMAG3648

Și-n esență ceea ce contează pînă la urmă e … sufletul! Paradoxal, de suflet îți pasă în ultima instanță. Și uite așa, ajungi să îngrijești cu atîta dăruință de fațada aurită a unei carcase inerte, lasînd însuși sufetul în ruine. Niște ruine… care mai pulsează, așa din cînd în cînd, dar totuși sclipirea aceea orbitoare a carcasei atrofiază toate simțurile, creînd iluzia unui confort la care ții cu tot dinadinsul. Te minți, dar îți mai pasă?

Și totuși ruinele mai pulsează. Au un puls al lor. Un puls slab perceptibil, dar care, la drept vorbind, deranjează. Deranjează, fiindcă îți provoacă o stare de neliniște. Așa… un mal de coeur… nimic grav… un fel de idigestie… din alea… trecătoare. Și în loc să îngrijești ruinele, te arunci bezmetic în uitare. Te faci a uita totul ce a contat odată. Uiți de vise, dorințe, speranțe; de tine însuți uiți. Profesezi un singur cult, pe cel al neantului, care nu cere sa-i oferi decît o singură ofrandă: uitarea. Ești vid, dar mai contează?

Și totuși ruinele mai vibrează. Au o muzică a lor. O muzică plină de dor, un heavy metal mut, care exasperant tamburează acolo in adîncurile subconștientului. Te-ai invățat oarecum să nu mai auzi. Ești surd atunci cînd nu-ți convin anumite sunete, anumite cuvinte, anumite voci. Te-ai dresat să reacționezi doar la inerția carcasei aurii, care oricît de strălucitoare n-ar fi, nu te satisfice. Și uite așa ajungi să vrei mai multă sclipire, mai mult aur, mai multă atrofiere. Nu-i de mirare că viața ta a devenit o oscilație între două poluri: ”N-am bani” și ”N-am timp”. Ești șters, crezi că mai gîndești?

Și totuși ruinele mai speră. E o speranță utopică. O fi nebune, așa cum ai fost tu odată, nebun să crezi în frumos, în omenie, în eternitate. Cîtă naivitate! Naivitate chiar aberantă. Nu erai tu atunci, era idiotul care se încăpățîna să creadă că totul are un sfîrșit. N-ai înțeles atunci că totul are un sfîrșit, în momentul în care tu încetezi să crezi. Și parcă mai trăiești acum, și parcă mai speri, și parcă mai vrei. Doar că nu știi ce anume. De frumos nu-ți pasă, frumosul nu te hrănește. De omenie ai uitat, omenia a uitat de tine. La eternitate nu te mai gîndești, de ce ai face-o, cînd tu nu ești decît o clipă?

Paradoxal, totu-i trecător… și doar ruinele rămîn!

IMAG3684

Posted in In the News, The whispering ruins of Rome | Tagged , | Leave a comment