Suflet în ruine

IMAG3648

Și-n esență ceea ce contează pînă la urmă e … sufletul! Paradoxal, de suflet îți pasă în ultima instanță. Și uite așa, ajungi să îngrijești cu atîta dăruință de fațada aurită a unei carcase inerte, lasînd însuși sufetul în ruine. Niște ruine… care mai pulsează, așa din cînd în cînd, dar totuși sclipirea aceea orbitoare a carcasei atrofiază toate simțurile, creînd iluzia unui confort la care ții cu tot dinadinsul. Te minți, dar îți mai pasă?

Și totuși ruinele mai pulsează. Au un puls al lor. Un puls slab perceptibil, dar care, la drept vorbind, deranjează. Deranjează, fiindcă îți provoacă o stare de neliniște. Așa… un mal de coeur… nimic grav… un fel de idigestie… din alea… trecătoare. Și în loc să îngrijești ruinele, te arunci bezmetic în uitare. Te faci a uita totul ce a contat odată. Uiți de vise, dorințe, speranțe; de tine însuți uiți. Profesezi un singur cult, pe cel al neantului, care nu cere sa-i oferi decît o singură ofrandă: uitarea. Ești vid, dar mai contează?

Și totuși ruinele mai vibrează. Au o muzică a lor. O muzică plină de dor, un heavy metal mut, care exasperant tamburează acolo in adîncurile subconștientului. Te-ai invățat oarecum să nu mai auzi. Ești surd atunci cînd nu-ți convin anumite sunete, anumite cuvinte, anumite voci. Te-ai dresat să reacționezi doar la inerția carcasei aurii, care oricît de strălucitoare n-ar fi, nu te satisfice. Și uite așa ajungi să vrei mai multă sclipire, mai mult aur, mai multă atrofiere. Nu-i de mirare că viața ta a devenit o oscilație între două poluri: ”N-am bani” și ”N-am timp”. Ești șters, crezi că mai gîndești?

Și totuși ruinele mai speră. E o speranță utopică. O fi nebune, așa cum ai fost tu odată, nebun să crezi în frumos, în omenie, în eternitate. Cîtă naivitate! Naivitate chiar aberantă. Nu erai tu atunci, era idiotul care se încăpățîna să creadă că totul are un sfîrșit. N-ai înțeles atunci că totul are un sfîrșit, în momentul în care tu încetezi să crezi. Și parcă mai trăiești acum, și parcă mai speri, și parcă mai vrei. Doar că nu știi ce anume. De frumos nu-ți pasă, frumosul nu te hrănește. De omenie ai uitat, omenia a uitat de tine. La eternitate nu te mai gîndești, de ce ai face-o, cînd tu nu ești decît o clipă?

Paradoxal, totu-i trecător… și doar ruinele rămîn!

IMAG3684

This entry was posted in In the News, The whispering ruins of Rome and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s